Deschid portița veche, împletită
Din galbene nuiele de răchită.
***
Cu primul pas m-afund în iarba crudă
De roua dimineții încă udă.
Monede galbene de păpădie
Se-nșiră ca mărgelele pe ie.
Din loc în loc, o volbură timidă
Încearcă fusta roză să-ți întindă
Spre soarele împrăștiat în raze
Sau adunat în cuiburi de topaze!
Galbeni ca mierea, roșii ca apusul
Doi trandafiri se împletesc în susul
Unei gradene vechi și scâlciate
Mutată-aici din boierești palate.
Crini albi și micșunele, pansele parfumate,
Bujori, mușcate, iriși, în straturi înstelate
Se-nșiruie, se-aleargă, se-adună, se desprind
În reverențe fine, în pași de vals timid.
Prin cupe de magnolii și coruri de zorele
Se uită liliacul în jos, spre viorele
Și-o frezie, -mbătată de soare și albine
S-a rătăcit, se pare, în buzunar la mine!
Ca amețit de opiu, prin brațe-mi curg fiori...

Mai fac un pas și-ncolțul tărâmului cu flori
Poteca șerpuită ca dintr-o altă lume
Mă poart-n pas hipnotic prin sera cu legume.
De ce îi zic eu seră? E-un cufăr de pirat
Unde comori de taină cu greu am adunat.
Vezi roșiile astea? Nu-s roșii, sunt rubine
Furate din seraiuri în vremuri bizantine
Iar florile de aur crescute pe pereți
Se vor schimba-n zemoșii și dulcii castraveți.
Grămezi de nestemate adună-acum căpșunii
De parcă se înfoaie, după muson, păunii,
Lungi dovlecei de ceară, ardei cu ten de fată,
O vânătă machiată, o varză înfoiată,
Mărar cu părul afro, fasolea cu mărgele,
Toate se-nvârt în juru-mi ca într-un dans de iele.
În sera mea când intru, mă simt de parc-aș vrea
Să-mi fur chiar eu comoara, ciudat Ali-baba!
Încerc să scap de vrajă, mă-ncord ca Lacoon
Dar sera mă-nconjoară, un colorat cocon
Din care or să zboare spre mese din palate
Splendori de zarzavaturi, artistice salate.

Ca apa ce tresare sub sărutat de vânt
Așa îmi mut privirea și parcă strig: “pământ!”,
Când cocoțat pe vârful catargului de vise
Văd insula cu soare și desfătări promise,
Văd frunzele-batiste ce flutură pe crengi,
Sirene verzi, silfide spre care să alergi
Cu brațe larg deschise, ca să cuprinzi întreaga
Uimire tolănită sub cer senin, Livada!
Amantă-n veșnicie, descinsă chiar din Rai,
E locu-n care cântă bărbosul Pan din nai,
Covoarele de iarbă șoptesc ca și mătasea
Când le atingi cu talpa ta roză și ar vrea să
Îți lege-n jurul gleznei, șirag, mărgăritare
De rouă ce-nfioară ca și o sărutare.
Din iarbă se înalță, în lungi cabrări lucioase,
Ca pulpe tremurânde sub palme pofticioase,
Picioare lungi de fată sau trunchiuri de satin?
Să le sărut de-a lungul aș vrea, dar mă abțin
și îmi ridic privirea și îmi sporesc mirarea
Iar pieptul îmi tresare, în piept am tulburarea
De a vedea atâtea ispite la un loc...
Aici ori ești năvalnic ori nu mai ești deloc!
Acestea-s mere roșii sau sunt obraji de fată
Când pe sub clar de lună un Zburător se-arată?
Caisele, oh, Doamne, au puful ca și sânii
Fecioarelor jertfite în vremea când păgânii
Nu desenau prin peșteri și nu cântau anume
Făptura ce inspiră tot ce-i frumos în lume!
Dar perele? Cu foșnet și forme de baladă
Se leagănă în ritmul în care mergi pe stradă
Și lunga arcuire cu sunet de arcuș
E pasărea măiastră în palmele căuș!
Din frunzele-argintate, lungi, unduios buclate
De parcă-s prin Parisuri ori Londre coafate,
Se lenevesc, molatec, ca nuduri pe cearceaf
Ce-și arcuiesc rotundul spre ochiul-fotograf,
Noian de piersici blânde, cu carnea parfumată,
Zvâcnind din cuta moale: “hai, mușcă-mă odată,
Sunt dulce cum e mierea, cu gust de busuioc,
Atinge-mă și-n palme o floare ca de foc
Va scânteia, și-adâncu-mi de taină și plăcere
Va geme-n contopire de trupuri efemere...”

*****
Încă un pas... din visul cu fructe de lumină
Ajung din nou la poartea cea veche, din grădină.