nu pot uita vremea când rotunjeam literele
cu cerneală pelican
de parcă striveam bobițe parfumate de mură
sălbatică
și în privirea bărbatului întâmplător
era mereu același tablou toulouse-lautrec
cu rochia mea albastru spălăcit
ca un nor pe fotoliul de culoarea petalei de trandafir
rămas înghețat putred în noiembrie
cu pălăria lui cadrilată aruncată
peste pardesiul meu din întâmplare
mă întrebam prea mult
de ce ținea el tot soarele în dinți când râdea
scriam mai departe
despre visele ca niște porumbei albi morți
domnul meu
cu aripile pavăză în jurul inimii