Cuvintele acestea în care mă scriu
sunt tăcerile mele interioare
care respiră în solitudine gândurile.
Nimeni nu vrea să le știe, nu mă întreabă de ele,
stau ca niște pietre în calea uitării
și au în ele mirări nedezvăluite
pe care o femeie le-ar putea înțelege.
Vine toamna și se strânge în mine
fructul copt cu zeamă aurie
pe care trebuie să-l culegi dimineața
când încă-i răcoare și-i dulce mângâierea,
iar aceste flori în care am pus mirosul tău
stau cu ochii pe fereastră și așteaptă răsăritul.
Gura mea îți sărută vorbele nerostite,
ochii se pierd în singurătatea de care mi-e frică
și scriu mai departe poemul
pe care să-l citești atunci
când căința iubirii neîmplinite
o să te sfârșească.