Am încercat
să inserez cerul
în suflet
și soarele
în sine
toate pădurile
le-am pus în lăuntric
cu rădăcinile copacilor
încleștate pe euri

Putem învăța din nefiind
puterea liniștii supreme
ce umple un 0
dimensiunea infinită a nimicului
ne însușim lecția non-ființării
și imităm viața
împărțind-o în mod egal
în existențe imaginare
pe care le trăim pe toate în același timp

În cafeaua de dimineață
înoată plictisul și torpoarea
alături de febrilitate și frenezie
din amestecul lor se conturează
fizionomia zilei
cu filigrane aurii de lumină
întrețesute în tabloul existențial.

Îmi scot imperfecțiunea
și o atârn la fereastră
pentru ca lumina
să o purifice

Caut perfecțiunea
în forța infinită
ce guvernează mișcarea orbitală a planetelor și astrelor
un corpuscul din ea
îmi cristalizează imanența
a cărei prefacere creează catharsis

Disec lacrima
și în spațiul ei descopăr tristețea
ce se turmentează cu esența ei

Pe o asimptotă
urcă un ideal
alunecă și cade în genune
se preface în drac
și-mi colindă
subteranele ființei
presărate cu stalactitele
crescute din iubirea degenerată

Bolnav de prea multă lumină
îmi ascult umbra.