Eu sunt ca nimeni altul, unic și special
Chiar dacă totul în jur îmi pare așa banal:
Străzile sunt cenușii, culorile de-apar, al lor rol nu-l știi
Blocurile sunt triste, de par niște expirate artiste
Oamenii din jur nu înțeleg, de ce, cât, cum și unde alerg
Doar cei de lângă mine, cu drag privesc și-mi vine
A fi tot mai mult al lor și nu doar un decor
Căcă viața are rost, atunci când nu uiți ce-ai fost
Și cauți a-nțelege, tot ce-i în jur și-i lege
Ca la-nceput de drum, spre cer sau spre oricum
Să fii tu tot boem, un om, un domn, un semn
Pe-acest pământ cu toate, ferice și de moarte.
Epilog:
Boem ești când trăiești în felul tău
Boem ești când gândești de capul tău
Boem ești când te simți iubit în taină
Boem ești când e mult simbol sub haină
Boem e cel boem cu sine
Boem sunt eu cât voi trăi pe lume.