tot tu ești vinovat,
tu ești cel care porți povara acestei tristeți,
numeri ferestrele,
numeri așteptările,
numeri pașii,
unu-doi-trei, câte femei, oho, te-au iubit, câți plopi impari
și încă nu există dor care să nu poată fi spus,
cineva tot bate cu picioarele în fiecare inimă, tic-tac, în pereți,
asta e o dragoste pe care nimeni nu o mai poate resuscita,
nici balcoanele de unde uimit tot te holbezi,
nici streșinile de care atârni,
nici întunericul floarei-de-colț din care te tot strecori

iubito, azi sunt străveziu
și lacrima ta e atât de sărată,
mirat te privesc cum plângi din rotule,
acolo, e un loc secret care te doare,
e un rictus care te poate ucide cu toată această indiferență,
de tine îmi este la fel de dor
de parcă nicicând nu a fost mai frumos, mai tainic, mai adânc,
mai a-l-t-f-e-l,
aici te cuprind brațele mele,
iar sărutările tale miros a sânge

îți pot spune că îmi este sortită dragostea ta,
este singurul lucru care mă poate face să dispar
de parcă nicicând nu am fost mai fericit,
iată cum vin secerători să culeagă fiecare fir al neliniștii tale,
cum se bucură ei de soarele care cade vertical peste umerii tăi
care nu așteaptă decât podul palmei mele atât de alb, de catifelat,
mângăierile mele au ceva atât de intim
că numai tu poți percepe

ce te tulbură, suflete,
ce te lasă gol și cum te trezești tu visând spre apus,
atâta dragoste poate încăpea într-un ibric,
aici fierbe dragostea ta, are zaț,
cu ea îți primenești o nouă zi,
îți alungi visele,
cu ea reușești să te strecori în aceasta realitate cu gheare și zimți
tot mai alb,
atât ești de bolnav, suflete,
suferința ta se poate citi pe orice chip,
iar eu mă bucur de parcă ar urma să-ți spun
noapte bună

îmi e dor de tine de parcă
ai murit înainte de a te cunoaște