Am răvășit prea multe-n viață, cărunte frunți, duioase, blânde,
Și mâini cu diamante, mătăsuri ce acopereau doar corpuri frânte,
Prin mine au trecut, în pulberi de lumină cernut-am rugi adânci,
Am mângâiat iubiri ce se purtau pe tocuri elegante sau opinci.

Mereu în mine, durerea altei stele s-a cuibărit, uitând să plece,
Mereu pe pleoape îmi rătăcea o altă lacrimă, străină, aspră, rece,
Și toate-ncet, văzând a mea răbdare. s-au rătăcit printre suspine,
Și au făcut din a mea inimă a lor cetate, ca să lovească-n mine.

Am fost la un bătrân în munți, ce lumea-l cheamă cu dispreț ,,destinul,,
Să-mi dea o rugăciune-n lacrimi, să-mi ard durerea mea și chinul,
A luat din vatră un cuvânt încă arzând și mi l-a scris pe mână,
Spunând ca noaptea să-l strecor în visul meu, în vers de-i lună plină.