Prințesă cu chip de piatră purtând voal de parfum
Sub cerul de stele se-așterne-albastră ca firul de fum.
Din ochi cere milă, cu mâini scheletice parcă se roagă.
Mantia-i ruptă poartă umbre lungi cu gust de moroagă.

Cerul înalt o aduce, când vine, pare o umbră de nor.
Cu toții cred că stă și apoi pleacă, că este vis trecător.
Pare-se că se odihnește și apoi, greu cu aripi imense,
Se ridică înspre depărtările altor lumi să se reverse.

Dar aripile-i poartă bube supurând, răni proaspete, vii
Izvoare pentru sărăcie, boli, coșmaruri și mii de stihii.
Îngerii morții cu săbii de foc cosind în adânc din etern,
Sunt saltimbancii ei trași de sforarii ascunși în Infern.

Peste țeasta de os cu păr rar poartă coroană de fier.
Împodobită astfel pune biruri grele pe fum și pe cer.
Ochii ei mari ascund negrul peșterilor de sub pământ
Acolo voiește pe toți să ne tragă, în adâncul mormânt.

Cu buze subțiri suflă în supa goală de pe masă să pară
Mai gustoasă și ne mai aruncă câte un os în cămară.
Regină a uitării, a mizeriei se împodobește cu ură,
Cu viermi albi în coroană și cu bube negre la gură...

Dinspre munți peste dealuri și peste câmpii se aude
Vuietul lumii înrobite de foamete, val venit de niciunde.
Însă Foamea, prințesă zăludă, surdă, ca un câine la lună
Hăulește vestind lumii că mâine va fi vreme mai bună.