de când îți spun oprește-te
din plutirea flecară în vag
vorbește-mi de lucrul concret
poeții sunt niște astrofagi deghizați

uite
vântul deschide fereastra
scoate obiectele uitate din debara
înghesuie în loc toată zăpada
și ultima lectură din codul
bunelor maniere sturzești
de pe colinele bibliotecii de frunze
ale arțarului de lângă bloc
șterge de pe pereți ecoul
creierului concentrat asupra
instinctului metalifer de a înverzi
într-o zi în care ninge brun
cu inflexii sahariene

în fața ta e frigul
îți vine ca o mănușă desperecheată
îți simți creștetul ca
pe o piatră clătită de viscol
semn că urmează călătoriile în care se întâlnesc munții
aceleași din care primeai epistole amare
o
nu
e
posibil
să
pleci
într-o zi în care nu plouă
chiar dacă îți văd pielea
mergând pe băț în stradă
nu se uită nimeni la tine

iar dacă buzele tale au ales
și vrei să vorbești
într-o limbă care piere
mestecă linia de dialog
până devine pasăre care zboară
când înapoi când mai încolo
dar nu prea departe de cuib
înțelege
nu prea departe de cuib
și împachetează cuvintele
în bâlbele sublimului tremolo