– De ce ne-ai adus în cimitir?
– Ați vrut să vedeți lumea. Priviți!
E lumea în cea mai pură formă.
O viață scurtă, seacă și diformă
plină de chin – și în final muriți.

Vă ofiliți ca floarea într-un maldăr de gunoi
E greu – așa că vă cuplați câte doi.

Treceți prin viață ca printr-un maraton
Și vă opriți speriați lângă linia de sosire.
Vă priviți inutil, înecați în uimire,
Apoi plângeți, îngenunchind pe beton.

Ați vrea să prelungiți delirul, să trăiți
La începutul morții – minusculi paraziți
Ce rod constant speranța vieții.

Iar când, loviți de strălucirea dimineții
În patul vostru singuri vă treziți,
Râdeți ca proștii. Sunteți fericiți
că vi s-a dat încă o clipă.

Dac-ați ști
C-această clipă-i o beție, poate n-ați mai fi
Ceea ce sunteți: ființe fără perspectivă
Damnați a vă mânca propria colivă!