Ocolesc calea ce duce spre steaua ta fumegândă,
Ocolesc calea unde amintirile îmi sunt dușmani,
Nici umbră nu am, unde dorința să se-ascundă,
Mugurii iubirii mele sunt ca suspine de orfani.

Cu tine cerul am lovit cu fruntea sărutată, vie,
Și tot cu fruntea aplecată, iadul l-am gustat,
Liber ca și vântul dar și-nlănțuit în colivie,
De tine, cu mâinile rănite mereu m-am apărat.

Acum ajunge, am obosit, nu mai am vlagă, nu pot
Să înțeleg și să-ți mai beau veninul drăgăstos,
Nu pot în ochi să-ți mai privesc icoana ta de despot,
Ajunge, gata, nu l-am ucis eu pe Hristos.

Pleoapele le strâng până o să lăcrimeze de durere,
Cu mâinile, urechile am să le apăr, să nu pătrunzi,
Să nu aud în mine și nici să văd a ta cădere
Și-n locul tău să intre, uitarea mea, cu ochii blânzi.