Am înviat dintr-un suspin de muribund,
M-am răzvrătit și dureros m-am apărat,
Moartea-am rugat să nu mă facă vinovat
De soarta ei din iadul veșnic furibund,
Păcate mari nu am si nu eu sunt păcat,
Și încercam de coasa ei să mă ascund.

Priveam în ochii fiilor și mila o simțeam,
Nu lăcrimau, plângeau tăcuti cu ochi uscați,
Și Doamne, în durerea lor erau așa curați,
Voiam să mă ascund când mai plângeam,
Să nu îmi vadă ochii stinși și afundați,
Să nu le simt reproșul că-i lăsam.

Dar în abisul negru, disperat, plapand
Ceva a început durerea să mi-o stingă,
La capul meu, un chip de fată, ca o rugă,
În lacrimi de înger, morții poruncind,
Să lase labele murdare, să nu mă atingă,
Căci ea iubește și are să-nvingă.

Și moartea, de frica iubirii de fată,
Plecă capul, cuprinsa de gelozie,
Si-ar fi dorit în locul meu să fie,
Iubită de un înger numai o odată,
Să simtă iubirea și-a ei împărăție
Și-apoi să moară împăcată.