poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-09-30 | |
I.
ascund acea parte a singurătății care-mi vorbește despre cum te iubește tăcerea mea cine să se teamă de liniște, de distanța care ne separă atât de exact între cei care adulmecă lumina și toți ceilalți care se balansează pe streșini aici s-au prăbușit toți zeii care nu mai au minuni de înfăptuit, e un alb precum picioarele morților în timpul priveghiului și nu există nici o gură care să strige că plouă direct din pereți, direct din unghii, din carne, cu tot sângele meu și tac! tac atât cât între noi se ridică un fum pe care-l poate susține tavanul, direct cu picioarele, ca și când s-ar uita de sus în jos, precum liliecii, exact unde noi nu mai încăpem, exact în această liniște care ne separă în curând, îmi va crește o barbă până la marginea zilei, aici zac și te aștept cu fiecare boala încă nedescoperită din irisi te iubește tăcerea mea, direct cu pleoapele, ca și când ar căuta să zâmbească deși, aici, doamne, nimic nu-se-mai-în-fi-ri-pă cine să se teamă de liniște, când fiecare are țipătul lui pe care încă nu l-a eliberat zac sprijinit de tavan cu un picior spre dimineață și cu unul la înserat, pe ușă va intra amintirea ta care mă va bate în cuie de-fi-ni-tiv II. atâta melancolie poate cuprinde liniștea ta, câtă încape într-un marfar deraiat, într-o zvâcnire a tâmplelor, toții demonii tăi, teama că te simți părăsit în lungul orașului care nu te mai încape și această oră albită de nervi acea parte a singurătății mele te iubește cu fiecare perete unde te-a îngropat, ca și când ai lua un strigăt și l-ai înveli într-o frunză care abia a murit teama că te-am pierdut, memoria care reține numai partea ei de adevăr, tot iureșul străzii, care te copleșește și acești pași, mici, tot mai mici, care se pierd în ceva care nu mai aștepți să descoperi în fața morții, la fel de lucid, îți spun că nu există drumuri care să nu aibă locul lor la marginea scrumierei aici sunt, fumegând din toți porii, un vânt va sufla tot mai sărat peste oasele mele, cât să nu putrezească te iubesc cu toată această tăcere pe care mi-ai lasat-o sub fiecare pas, mirat o descopăr, cândva, într-un alt timp, o să cred că e doar o amintire pe care memoria nu o mai poate reține dormi! din somnul tău, de-a lungul pereților, se naște o umbră care tot îți face semne să taci, taci dracului! iubirea mea te privește de sus în jos, precum liliecii, lumina pe care o vezi e doar acea parte a venei secționate care se ascunde sub piele
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate