Încerc să-ți trec pragul sufletului, să intru apoi desculț, pe vârfuri,
Aici respiru-l ține chiar și vântul, am ochi-nlâcrimați, pe gânduri,
Ai voalul transparent ce-ascunde-altarul tău, e greu, de nepătruns
De cine-ncearcă prefăcut, să intre murdărit de poftele trupești ascuns.

Din întâmplare vagabondam pe fundul mării, căutam rime pentr-o poezie,
Și am văzut ceva ascuns, săltând o barieră de coral, era o colivie, vie,
Când m-a văzut, cu dinții rânjiți de gelozie neagră, a vrut să mă sfâșie
Și m-a rănit la mână dar i-a căzut din gura sa băloasă, o cheie cenușie.

Am luat-o și-am fugit, m-am agățat de coama unui val și am ajuns acasă,
Ceva în sân mă răscolea și am simțit că-i cheia, mă cheamă, mă apasă,
Și îmi șoptește să urmez cărarea din adâncuri, să-ți simt suspinul,
Pe ea s-o folosesc, că-i cheia sufletului tău, să-ți schimb destinul.

Te-am regăsit în fundul mării, cu lanțuri de apă sărată, forjată-n trecut,
Și liberă cheia-m lăsat să rupă blestemul ce-n viață-ai avut,
Acum sunt aici, în genunchi pe altarul iubirii, așteptând ca mâna să-ți cer,
Iubito, respiră adânc, pe tărâmul din suflet să-ți fiu grănicer.