Așezată turcește pe un tomberon de cristal,
îmbrăcată nud,
domnișoara Amelie croșetează nopți albe cu lună plină
și privește pătrunzător prin ochelarii îngroșați
poate-poate o apărea și acel sărut cu ochi albaștri
la care visează încă de pe vremea când era fata mamii
și văduvea copacii de fructe.

Își face apoi psihanaliza
meditând la un vis vanilat scurs dintr-o carte de bucate.

“ - Ce risipă de idei!”, își spuse într-un final
și își înconvoiă ființa
și plonjă în fântâna eului ispitit
și în cădere, învăluită de căldura propiului corp,
îngână un vechi cântec din copilărie:
“Vreau o lebădă de plumb,
vreau o lebădă de plumb!”