adânc îngropat în singurătatea camerei unde gloanțele mai au încă umerii intacți
ți-am desenat zilele
urmărindu-se prin carne ca niște marionete
care și-au ucis nebunia într-un răspuns nesigur
apoi am cultivat cele mai frumoase nepotriviri dintr-un ochi de sticlă
în timp ce tu fumai tacticoasă din capătul îndepărtat al lumii
cu zâmbetul tolănit în mintea mea ca un paradox

rătăceam unul în pielea celuilalt
toate poftele
respirațiile citețe
nopțile castrate și gropile care nu se mai terminau niciodată
de adâncime
eram puțini de fiecare parte a patului când devoram până la incertitudine
oamenii rămași în noi

ne incendiam viețile
printre rândurile scăpate de sub control
ca niște războaie cu venele abandonate
creșteam fluturi cu mâinile goale și ne urlam nebunește îndepărtările
dintre dinți
ca și cum
cineva
mai presus decât moartea ne-ar fi inventat la nesfârșit
osândirile

nu cred în stăpânirile mărturisite ca niște bătrâneți degeaba
la ora ceaiului nici măcar pe mine nu mă mai aveam intact
eram doar fiului tatălui meu
cel care a cioplit în lemn chipul mamei până la iluzie
nimic mai mult

eu sunt cel care este
cel care se lasă amintit din când în când
de o moarte neutră
inegală
așa mă alint în nopțile confesionalelor impare
da
așa mă alint de fiecare dată când aleg soluția de unul singur

pentru că eu așa văd omul
care nu își mai poate stăpâni mătăniile
care nu mai poate convinge prin tandrețe
niciun cuvânt de femeie

și mai văd căldura
din minima aparență a unui semn de viață
mă văd născându-mă
în fiecare zi din miezul mamei mele
ca un ceva pe care ea
nu a fost în stare să-l definească niciodată

iar dacă vreodată ai să mă iubești în fugă îți promit solemn
că îți voi rămâne
fuga ta
cea mai de preț

da
așa văd eu lucrurile