Sunt liric, uneori în plus
sau râd așa peste măsură,
că unii mă privesc de sus,
iar alții-n silă mă înjură.

Scriu strofa lin pe la-nceput
dar, fără de reacție,
o dau pe vreun anacolut,
rânjind de satisfacție.

Măiastru-n curbe și-n panaș
pudrat cu praf de stele,
aș tot pluti dacă nu m-aș
trânti cu fundu-n ele.

În cântec, versurile-mi prind,
de parcă-ntreaga nație
s-ar bălăci, orăcăind,
în baia-mi de creație.

Și-atunci mă scap de șapte piei,
ca într-un fel de misie,
plecat prin lumea mare ce-i
dispusă la permisie.

Deși-s trecut prin bătălii
ca trenul printr-o stație,
sau ca, prin apele călii,
gâscanul în disgrație,

ajung pe câmpuri, pân’ la brâu
cu barba colilie,
prin maci și spicele de grâu,
ca deștele-ntr-o ie,

de unde frământat răsar,
cu aburi mari de cocă,
poemele-mi de dulce-amar
ori… stimă reciprocă.

Sunt un soldat, de ani și ani,
în pană de muniție,
dar, Doamne, rog, nici bolovani
nu-mi da la repartiție.

Să fac, din rând, afară, pași
n-am voie, nici atracție
și nici în Parnas, de mă lași,
n-ar fi vreo satisfacție,

ci doar să mint, fără egal,
luptând cu-a vârstei graniță,
cum c-am păstrat, de mareșal,
bastonul, încă-n raniță…