ziua mă otrăvește cu lumina ei
pasul mi-e tot mai greu parcă bătrân cumva
mă tot împiedic de cuvinte pe care le-am crezut
așa cum cred în Dumnezeu
nu le-am văzut niciodată
dar le-am auzit urlându-mi în urechi
să rămân trează

diminețile îmi spun să tac dar să nu uit
cât de trecătoare poate fi o femeie care iubește
un bărbat de departe

viața îmi pare scurtă
nu cred că voi putea să colind toate drumurile
care îmi cer pași de când m-am îmbolnăvit

azi mi-am îngropat iubirea în pământ
am găsit un loc bun la umbra unui tei înflorit
și-am plâns lângă ea așa moartă cum era
nu mai avea umeri să poarte poveri
era palidă dar parcă toată într-un zâmbet uitat pe buze
am purtat-o pe brațe ca pe-un copil clipă de clipă
mi-era drăgălașă și nevinovată
și eu mă scuturam de lacrimi și teiul de flori
și ea stătea întinsă peste amintirile mele
peste zilele în care eu te căutam chiar și într-o adiere de vânt
peste frunzele copacilor în care ne-am urcat împreună
peste căzăturile noastre când ne-am zdrobit fiecare inima
și peste noi doi așa cum eram când
am fost noi înșine proaspăt eliberați din închisoarea trecutului

și plâng
pentru că azi mi-am îngropat iubirea în pământ
nu puteam să mă mișc nici să te privesc în ochi
ți-am spus să pleci și să fii fericit
și să mă lași așa singură cum sunt
tu scos din pieptul meu
iar eu cu un loc gol între umeri
prin care o lume întreagă are să vadă
teiul și florile tot căzând
foșnetul ramurilor și iubirea ca un copil dormind
și potecile pe care altădată mergeam împreună mulțumind cerului
că ne-am avut unul pe altul
într-o viață în care alții nu au nimic