m-a prins ploaia atunci
la mormânt
stropi mari spălau picioarele domnului marte
unul plictisit desculț înaintând printre cruci ajutându-se de o sordidă cloambă amară
preocupat mai degrabă cu astenia lui verde
decât cu lumina roșie a lumânărilor
ce făceau haz pe seama lui și a ploii pe lângă crucile reci ce miroseau atunci a vin a tavernă
lumina dârdâia la tot pasul
nu știu cum lumânările acelea dumnezeule nu se stingeau
nu se stingeau
pe afară ploaia nu se umplea
uimirea mea ca o umbrelă în minuni se aprindea
da
m-a prins ploaia atunci
la mormânt
și mie nu îmi păsa de asta prea mult, domnule marte
eram preocupată mai mult de statura ta bizară umbroasă
păsări negre se legănau ca orfanii în acel țintirim
iar eu nu îmi puteam explica lupta ta cu toți demonii-aceia
ce se iscau din pietre
acolo
la capătul lumii


dacă nu ar fi fost sora mea sub una din cruci,
coborând încă de pe golgota prin moarte încercând să iasă din pământ la lumină,
aș fi fugit
mi-aș fi luat picioarele la spinare și aș fi scăpat chiar atunci de acolo
dar nu se împliniseră încă cele trei zile de la îngropăciune
așadar stăteam ciciută lângă mormânt îmi era frică
o frică apoasă, tremuram


cerul era negru ca moartea primei păpuși
luminile pâlpâiau parcă ar fi fost niște inimi - ce inimi!
pe afară încă ploua
crucile erau înalte ca primăvara aceea rece și adormită
demonii plâng oare? se întreba atunci liniștea mea
o sămânță înainta pe o gâză uite-o a și ajuns în vârful firului de iarbă
de acolo privește uite-o cum privește noi continente noi brazde
ridică-te, soră
și lespedea s-a dat la o parte cred că un cerb a strigat


mi-e frig
i-am spus eu domnului marte
și el s-a făcut nevăzut ploaia s-a oprit din ultimul clocot.