Timpul șterge și uită totul,
lasă unele spații verzi,
altele par a fi opărite, cu ploaia unui sfârșit de noiembrie.
Acum picură, minute, secunde, alteori o eternitate,
e doar o simplă odă adusă melancoliei.
Filele de poveste scrise, sunt aruncate într-un cotlon,
stiloul e ponosit, uitat pe masa singurătății.
și-a pierdut îndemânarea, a încetat să mai scrie,
să se autodezvăluie printre litere,
Să-și dezbrace trupul de furtuni, pasiuni,
a rămas doar... timpul, care vrea să șteargă totul.
Speranța cerșește zilnic, milisecunde,
vrea un mic răgaz, poate nu e totul pierdut.
Cerneala, își așteaptă stiloul să revină la viață,
un nou capitol să-și ia zborul, pe o bucată de hârtie.