mama se leagănă
tata aruncă paharele
lichide aburinde îi alunecă pe gât
eu vorbesc vorbesc vorbesc
nimicurile astea plante carnivore.
să nu vă mire dacă rămâneți fără un picior
e doar ceva mic de care se poate uita.
cerul meu pare luminat de neoane ca-ntr-o morgă
zborul e doar o idee frumoasă împachetată în versuri
iubirea nu încape
viața asta-i plină până la refuz
ușile mele o strivesc pentru că mereu ajunge
mai târziu cu o închidere de pleoapă.
ieri nu am putut să dau un măr
deși pancarta „muritori de foame” trebuia să mă facă să plâng.
de când sunt tot mai implicată în rolul de om mare
învăț indiferența pe de rost
e în ordine
are și orbirea farmecul ei.
momentele când mă disec sunt cele mai grele
pe astea le poți cu greu bifa
pentru că mereu se întorc se întorc pe călcâie și vin aproape
să-ți urle în ureche.