În roze ne-am iubit când ploaia bate vântul
și ceru iar a plâns cu lacrimi de luceferi,
s-au înfăptuit atunci iubirea și cuvântul
când dragostea a curs pe florile de nuferi.

Și vântul a turbat în ploaia cea nebună
când luna căuta în lac să se-oglindească,
era rafala ploii cu stropii în furtună
ce caută iubirea din noi să o răpească.

Dar un luceafăr blând plângea de fericire
când lacrimi de lumină în ploaie dezertau,
și vântul a furat coroana de iubire
când ploaia a murit cu stropii ce-l băteau.

A coborât pe noi oglinda dintre rouă,
cu haina ei de aur pe noi ne-a învelit
chiar dac-acum afară din soare nu mai plouă,
și ploaia cea nebună din cale i-a fugit.

Te mângâi cu iubirea când ochii te sărută
când buzele-ți cerșesc polenul diminețîi.
ca o mireasă albă în floarea ei de nuntă
ce nu mai are-n suflet tăcerile tristețîi.

E liniște acum cu soarele-n izvoare
cascadele de ape din somn au revenit,
petalele de roze s-au transformat în floare
și cu parfumul lor în vis ne-au fugărit.

Autor:Anton Viorel