Femeia ce-mi locuiește-n suflet
e o apă străină
pe care o beau de sete
și nu mă satur.

Ea s-a retras în memorie,
stă-n cuvintele pe care le spun,
între minciună și adevăr
cu dreptul de veto
necontestat.

E unică și celestă în felul ei,
mântuită-n simboluri
sub care alunecă prin pletele Domnului
cu o mână tremurată.

Lumina nu mai sare în așchii,
umbra nu mai coboară
în oglinzile scut de uitare
sparge clipa văzută în trecere.

Iat-o îngândurat născătoare
în carnea cuvântului copt,
sunetul pe care-l cântă
fiului meu luminând viitorul.