O piatră, care se rostogolește de pe un vârf de munte,
în mod aparent doar cade. De fapt, ea caută în adânc
sensul vieții. Ea sfârșește prin a se scufunda pentru a
deveni piatră de râu, memorizând istoria în fosilă.


Această piatră are sentimente. Ea simte lacrimile
timpului,dar și picăturile de ploaie. O piatră de râu
strălucește veselă în lumina soarelui, dar este
tristă în umbra muntelui, extrem de melancolică

în lumina lunii și visătoare noaptea, în special
atunci când râul o îmbrățișează cu undele sale.
Această bucată de stâncă rămâne singură în
albia secată a râului mult timp pentru a reflecta


asupra propriei ei existențe. Ea este aceeași piatră
care se crapă, aceeași ,care este zidită în altarul
pentru jertfă, sau așezată de Iisus în capul unghiului.
Dar, uneori, ea poate deveni simbolul pietrei filozofale,

sau chiar vârful unei piramide.Indiferent de structura ei,
ea nu va putea fi îndoită și nu-și va schimba esența,
pentru că orice piatră este și rămâne întotdeauna o
parte din muntele de care se desprinde.