Þi-ai pus în drum spre inima senină
Munți de poveri cu porțile înalte,
Copaci setoși cu seve în tulpină
Și fir cu fir ai ridicat cetate.

Nici nu mai știi de umbre atârnate
Câte iubiri te-au nemurit vernal,
De-atâtea ori le-ai stăpânit și poate
Că ai visat festinul epocal.

Dar nu te-ai prins în hora nemuririi,
Ai strâns pe rând perle și diamante
Și cântul tău trimis din cornul lunii
A luminat versetele andante.

Cocorii tăi din temniță mă cheamă
Și zborul lor mi-e cer peste coline,
Privești timid prin gratii și dai vamă
Când tu iubești, mă nemurești pe mine.