Mi-aduc de-abia acum aminte
în ăst' februarie-nghețat
ale tale palide cuvinte
din clipa-n care ai plecat.

Tu m-ai privit atunce-ndurerată,
cu ochii-ți mari de diamant
ce nu-i văzusem altă dată
atât de fragezi, de inspirant...

Să-mi zică atâtea vorbe-tr-o secundă,
să-mi ceară parcă suflu să li-l dau;
și-n mintea mea păreau c-o să pătrundă
și iertare, iertare îmi cereau.

De ce copila mea? De ce tu,-a mea veneră?
De ce te-ai dus și m-ai părăsit?
Mai bine m-ai fi pus la o galeră
și lucru-acela atâta nu m-ar fi-obosit.

Dar azi, azi simt oasele cum se frâng
sub povara neființei tale
și-aș vrea la pieptu-mi să te strâng,
să simt pe pielea-mi a ta răsuflare...

O, ceruri, o îngeri ce cruzi sunteți!
Și câtă amarnică durere și chin!...
O zeilor, din ceruri coborâți
și-n fața voastră amaru-mi să-nchin!

Veniți aici pe-acest pământ amar
locul jertfelor noastre pentru voi
și spuneți-mi greșit-a omul de avar
și-a cui e vina greșelilor din noi?

Cerut-a omul să-l creați
să-l faceți o păpușă pentru voi?
cerut-a el viață ca să-i dați?
Cerut-a ceva de la voi?

În lupta voastră pentru putere
oare voi suferiți vreun pic?
Nu, ci doar omul piere.
Și-atunci, omul, ce-a greșit?

De ce jertfita-ți în lupta voastră
iubirea mea, îngerul meu?
Cu ce greșit-a acea frumoasă
înaintea unui zeu?

Și-mi cereți azi să vă iubesc,
să vă aduc laude-nchinare?
Să vă cânt, să vă proslăvesc?!
Nu! M-ați lovit prea tare.

Omul e predestinat
și dacă-n iad va fi să merg,
oricum aș fi, e tot un drac,
căci n-am puterea să aleg.

Nu sunt ateu, nici satanist
dar nu vreau ca să fiu
păpușa vreunui egoist
pentru puterea de-a fi zeu.