Când stau să-i văd pe alții care mișcă,
ȘI rând, și plâng, în ritm cu-n bisturiu,
Iar când acele mâinile îmi pișcă,
Realizez că mor de timpuriu.

Alții de aici primesc vizite întruna,
Iar ceilalți se petrec, așa, cu boala,
Eu rămân c-o simplă rugăminte, una,
Să fiu în stare să mai umplu coala.

Să nu-mi răpească lumea asta,
Că o fi rea, că nu o fi,
Însă viața asta, ( proasta ! )
Mai are oameni mii și mii.

Ce i-ar păsa de o fătucă,
Ce șade-aievea-n propriul pat,
Când de salvat mai are o mămucă,
Și un fecior tânăr mai are de salvat.

Aș suna, la rândul meu, pe rude,
Să afle de durerea mea,
Dar la celălalt capăt se aude
Doar tonul ce mă ia-n zeflemea.

C-or fi sau n-or fi lângă mine,
Nu am de unde-acum să știu,
Căci cine socoteală ține,
Când se apropie de un sicriu?

Stau și râd cu plânset mut,
În amorțirea mea totală,
Tot încercând, tot încercând,
Să scap de-această cruntă boală.

Clipele-mi sunt numărate,
Iar sufletul mi-e tot mai greu.
Însăși medicul nu poate
Să înțeleagă ce simt eu.

Am făcut un pact cu cimitirul,
Și am semnat cu mână ștearsă,
Ca pe post de avion să am dricul,
Iar Raiul să-mi fie o vacanță.

Mi-am pus amprenta și pe țară,
Și pe șes, și pe câmpii,
Ca sufletul să nu îmi piară,
Odată cu-nceputul altei zi.

Și să nu mă plângeți mult,
Dar nici să nu-mi uitați trăirea,
Căci am luptat, și-am să mai lupt,
S-alung din sine amorțirea.

Și dacă uneori, în noapte,
Mă veți simți pe lângă voi,
Să fiți atenți de tot la șoapte,
Căci n-am venit cu tentă de război.

Ci să va mai sărut o dată,
Să vă țin în brațe strâns,
Căci e permis o vizită să facă,
Unui mort ce a murit fără de plâns.