Idei, din a nimicniciei armă
Împușc, de Dumnezeu mai pe ferite
Căci sunt răzlețe și nu-s aurite
Nu ard deloc, nu-mbie și te sfarmă.

Prin gândurile mele aiurite
Mai trece câteodată câte-o larmă
De-ntregul trup îmi intră în alarmă,
Privirile-mi de frică-s cucerite.

Curând luminile-n oraș se sting
Lăsându-mă-n gheena zilei beznă
Dar te sărut din creștet până-n gleznă
Și lumea liniștirii o ating.

Vânătorești scorneli le pun la sare,
Le ung cu lună plină și cu soare.