Priveam trenul care ucidea viața cu sunete slabe,
încet încet,
la fel cum o ucid și eu în fiecare dimineață cu aburi de cafea,
încet, încet.
Închideam totul în bolta palmei și ciupeam din amintiri,
încet,
sorbind ceai infuzat cu surzenie,
rîzînd la soare și dîndu-ne cu lumină peste cicatrici, iar
mai apoi așternînd coagularea unui ocean în morți
care ne coseau visele în imperfect.
Încet.
Obosit,
de lame în creier,
dureri latente în clavicule fără aripi,
de diavoli satirizați în eu,
rupeam cu dinții foaia, scuipîndu-mi realitatea
în voma de suflet ce-mi mai rămăsese.
Am tăiat în clipe bipolaritatea-mi și
ne-am molestat căile,
de parcă,
nu-mi maltratasem suflarea în aceiași inimă care
ne-a cerut uitarea.