S-ar fi putut termina când i-am privit chipul
(mâinile mi se topeau pe obrajii lui reci) și
i-am spus la ureche te iubesc mult.

Visul însă nu se oprește, ca să nu ne trezim.
Și m-am trezit dintr-o dată pe o stradă plină de umbre:
eu, mortul, câțiva cetățeni la dreapta și la stânga lui.
Nepăsători, gălăgioși, veseli. Doar mortul și eu
știam de unde vin toate astea și arcul ăsta secret
dintre noi ne-a catapultat în următoarea secvență:
un bar ponosit, mirosind a speranță și spirt, unde
oamenii se adună să îi doară în voie.

Pe canapea, ca o floare de cactus într-un pot-pourri,
omul meu cu obrajii reci aștepta să-l salvez înc-o dată
(să-i repet și-n urechea cealaltă de unde vin toate astea).

Doar un moment, cât să intru-n camera cu rochie verde,
să pot respira, să mă pot bucura, un singur moment,
(ca atunci când crezi că ai dezamorsat bomba, dar presimți
că un ticăit tot rămâne) și omul meu, mortul,
când m-am întors (în rochie verde, crudă)
abia mai clipea, cu vena-nflorită, iar
masca începea să îi crească pe frunte:
mai întâi semicercul, unde părul sfârșește,
un semicerc alb, umed, păstos,
apoi i-am văzut mâna moale, căzută,
un pod suspendat întrerupt la jumate,
apoi un ticăit în urechi și
pașii mei înghețați la celălalt capăt.