odată
îmi era teamă de fulgii albi pufoși
să nu-mi atingă fața buzele
nu știam ce gânduri au

că poartă câmpul în palme
sângele urca în bujori

în privire - evanghelia era sacră
erai așa aproape

voiam să-mi dai sărutul

să mă conving că are culoarea macului
dar ca într-un slow motion infinit

pierdusem pariul cu focul chemării
trecător

peste creștetul anilor
visul a uitat să prindă rădăcini

… știa ce știa
veni-va timpul ca pământul ascuns între șoapte
să se scurgă latent

mimând pofta de mărinimie
nu mai dau satisfacție încrederii
privesc chipul tău blând cum imploră în absida dimineții
cobor hotărâtă
las strânsoarea pieptului gaj sorții
pofta de împărtășire evadează
să știți și voi că roșul îmi dă târcoale ca o haită flămândă


azi
eu și cu tine- un oarecare-
am terminat de numărat cele o mie de clipe care ne despărțeau
trăiri încolăcite

înfiorate

ca o primă atingere a fulgilor de nea

ne șoptesc povești
așa de mult vreau să te sărut

încât buzele caută să-ți atingă chipul
lumina lunii intră ca o avalanșă pe geam

deschizând porți
totul în odaie se preschimbă-n crini oriunde privesc

în frunte

buze deschise ahotnic spre prea mult alb
în pământul scurs spre nicăieri

prind rădăcini
îmi strânge pieptul
șoaptele-ntre noi respiră sacadat
crinii cresc mult mai mult
se lipesc de cer
iubire
alb
...
zbor
între luceferi cu liniștea sub braț
caut cu privirea o margine de crin
nu mai știu să găsesc resturi printre raze
aud doar cum se scriu cuvintele

renegând visul sub care se întorc în somn fiori
numai eu și macul flămând
mai stăm între pietre
la pândă…