Cu străpunsa coroană neînsuflețită
Amorțit în valsul fumuriu de brumar,
Îi cântă-n culmi o odă cărunțită
De vânt salbatic și fără de birjar.

El stă afară, chiar lângă fereastră
Împrejmuit de-o glazură de melancolie,
Își bea lichiorul de toamnă târzie
Și-adoarme-n lumea lui sihastră.

Când în spatele-i luna se face vitraliu
Și noaptea-și sfințește părul la câmpie,
Eu tai în fața-mi feliile-i de elegie,
Ce-mi plâng în gust un tainic detaliu.