capăt
cuvântul ăsta omenesc dinspre care se întorc oamenii
plecați înspre umbra strălucitoare de sus
înspre detaliile pânzei negre de jos
eu te construiesc aici din două bucăți de lemn aspre
nesupuse trudei tâmplarilor de rând
te înfig cu putere în pământul ăsta sălbatic
neatins de talpa semănătorului
prin aerul uscat în care n-a mai plâns nimeni
de câțiva ani încoace

e momentul să te așezi
dinspre lună intră în pași de dans fetița
pusă pe șotii rochița ei roz
codițele prinse strâns până la zâmbet
pantofiori cu fundițe galbene
râs cristalin întrerupt de ronțăitul bomboanelor cu miere
în mâna stângă cheia palatului de cleștar

unde sunt cei doi oameni care au înțeles de la-nceput
că dragostea e cu o liniuță mai puternică decât moartea
să spună ei
să plângă și să râdă ei