să începem
cu senzația de anapoda (când senzațiile nu-s încă sentimente
și mai e cale până la… zadar),
senzația de disproporție, de incongruențe – și pojghița, urma procesului galvanic,
pe care aparent o vezi lustruire, (deși-i fățărnicie)

senzația de ipocrizie generalizată,
a unui mereu alt început,
senzația de incredibil față de propria moarte,
senzația idioată de speranță – deși
fără nicio bază concretă, față de senzația de
un dincolo miraculos, extraordinar bivalent sus-jos
(precum în cer, pe pământ)

și totuși încă…

mai rămân femei gravide care și nasc
(senzația asta de perenitate
mă face să mă gândesc la erbicide - ca și cum
doar iarba rea ar avea îngăduită perenitatea,
dreptul la înmulțire scandaloasă)

uite, am privit în burta unei mame și… am zărit
trupul acela mic: un craniu, un schelet aidoma
celor dezgropate după șapte ani – deci, acolo locuiește Moartea…!
- am senzația… astfel, că m-am născut împreună cu ea,
Moartea mea, o am soră geamănă!…
............................................
ca ultimă soluție împotriva stagnării
las suma ipocriziilor absorbită de un vacuum
să simt cum plouă (chiar și să nu văd niciun strop, nicio frunză…)
ținând un ,,după…’’ drept umbrelă
(unde sentimentele apar mai mereu… după) ipocriziilor, aparențelor,
și acestor obsesive senzații