De unde venea șoapta înțeleaptă
nu știu, poate din vraja unui mit
parcă ardea o flacără pământul
și-un bici ne biciuia la infinit.

Atunci simțeam nevoia-ntâia oară
de liniște, de aer și de pace
de sus în jos, de jos în sus, sicriul
ne-ademenea pe toți în carapace.

În clipele prea repezi n-aveam suflet
eram coșciugul ucigaș și mut
ce dezmierdam în zvonuri vagi mulțimea
care s-a dus, dar unde, n-a știut.

Ce adieri de seară spală fruntea?
pășuni de paradise ne smulg dinții
și-n hibernarea lungă cât o iarnă
vedem că ne lipsesc din trib părinții.

Poate gândesc aiurea, ars de patimi
dar nu mă văd pe bliduri cu nectar
eu cred că gravitația și cerul
sunt epicentrul marelui coșmar.

Zburăm în jos? cădem în sus? misterul
se-ascunde într-un drog de-nțelepciune
iar nouă ne rămâne să-nțelegem
că totul e minune din minune.

Și credincioșii cred, pe pretutindeni
au dus pe laviți, lăncile de pace
respiră timpul lacrimi, viață, moarte
că drumul înapoi nu-l mai pot face.

Mi se mai duce sufletul de-acasă
e liber și nu vreau să mi-l subjug
și-i prea creștin, iar de-i clintesc credința
s-ar mistui în flăcări mari de rug.

Vin lampagii cerești s-aprindă noaptea
privește către stele ca spre magi
și ai să vezi ființă trecătoare
în stele, ochii blânzi ai celor dragi.

Când scriu mă ia nesomnul câteodată
prea multe taine nu mi le disting
și până mâine seară voi fi înger
în arșița-ntrebărilor să ning...