Mi-aplec urechea pe pământul reavăn
S-ascult povestea ierbii pe pământ.
Privirea mi-o înalț spre cerul sumbru
Ca vântul să mă ducă in neant.

Să uit de toți și toate-ntr-o clipită,
Cenușă să devin; sau fulgi de nea...
Stafia-mi efemeră în seara aurită
Să bântuie speriată, pierdută-n noaptea rea.

Să mă transform în rază de lumină
Și răsăritul singură să-l port,
Să-l duc în ale lumii patru colțuri,
Să-l țes artistic, pe un fir de tort.

Să-mi depășesc condiția umană,
De muritor speriat și neputiincios,
Să mă amuz de-a lumii crudă soartă,
Testându-mi-o la rându-mi, pe-un fir alunecos.