e-un fel de măduvă în oasele umbrei mele
care scânteind îmi luminează Calea,
deși-s țintuit...

e-un fel de a doua umbră, ca o ispită
mă ademenește, mă cheamă pe diminutiv – amândouă
îmi seamănă mai mult decât îmi semăn eu însumi
uite, m-am prelins ca o pată, ca orice pată
inconștientă de încăpățânarea ei lătăreață,
în aceste două contururi întunecate,
(îmi hrăneam spaima cu spaimă: dac-o fi
și o a treia umbră?)
istovită, frica mi-a ațipit...
numai așa am reușit să mă dumiresc oarecum
Calea avea propria-i luminiscență
iar țintuirea nu era decât dorință –
atâta dorință de a prinde rădăcini
preînchipuindu-mă arbore
(atâta – fiind noua unitate de măsură)

un foșnet, o nălucă, un pitic
țâșnit din urechea mea stângă sau... ce știu de unde!
mi-a trezit frica

și umbrele iar au pornit-o buimace...!
o a treia umbră: eu – vezi?
de ce ți-e frică nu scapi!
- porni cu nepăsare călcând petele

și acum mai am sentimentul că
mi-am trimis pantofii înaintea-mi să-nvețe Calea
să-mi ocolească gropile (și petele) – chiar așa a și fost

(acum – este noua unitate de dizmăsură)
acum, încrezător, dau și tot dau cu fruntea de praguri,
mereu aceleași,
de văd stelele (modul meu de a găsi stele)
și nici chip să recunosc că mi-ar fi fost mai bine arbore

ispita a îmbătrânit în rele, a răgușit diminutivându-mă
până la o ultimă vocală:
un i neîntrerupt
........................... - nu era i de la iubire.