Eram singur. Ceilalți nu mai contau.
Pe mare valuri ridicau glasuri de ape multe.
Mă durea în piept un dor ce nu îl știam
și de pretutindeni cu noapte ne stropeau umbre.

Corabia se torsiona ca într-un zbor.
Aripi de flutur de ar fi avut nu dansa astfel.
Simțeam în cerul gurii gust de pământ
și sufla vântul din cotloane lumini de efemer.

Rar, tot mai rar, adânc mugea depărtarea.
Printre fulgere și tunete crăpa un drum către noi.
Credeam că vuietul este hăul ce-l are marea
când înghite toate mizeriile imensei lumii de-apoi...

Dar n-a fost așa. Aveam în ochi sare,
În apă oglinda îndoielii că n-o călcam ferm...
Păr alb, cearcăne-adânci și multă uitare...
Și mâna cât marea strașnic mă trăgea către El.