Îți vorbesc ție,
cel care odinioară îmi înveleai carnea pe oase,
cu mâna ta,
căptușind venele-n atingeri
și ridicând un nou șir de vertebre capabil să ne țină neîntrerupți,
ca într-un singur corp.

Tu, te-ai făcut prima mea piele
sub care mă întindeam netemătoare,
știind că din strânsoarea ta, vor crește uniform și zâmbete și lacrimi.
Iar după chipul și asemănarea ta, toți oamenii de care aveam nevoie.

Mușcam din tine,
ca din luna albă, rugându-mă lui Dumnezeu
să cadă întunericul și între noi să se facă lumină.

Suntem doi privitori,
în care sorii se împreunează geloși,
cu dinții adânc înfipți în ce-a mai rămas din căldura noastră.