așezam în album anotimpul pe care singurătatea de sus l-a donat femeii
cu gesturi omidă decupam imaginea Ei dintr-un puzzle
și când pieptul meu jubila în cenușă la puterea fluturelui
tristeți vechi și tristeți noi cădeau beznă peste lună
se întorceau în chip de bufnițe
țipătul lor spulberând nebunia văzută și nevăzută
în care am fost și n-am învățat să rămân