Pe umeri am tot dus poveri
Tot s-au gasit mereu cine să pună,
Prin ierni am dus spre primăveri
Poveri ce le-am cărat prin rugă.

M-am tot rugat ca să te am
Am plîns cu lacrimi înghețate,
Am mers ducînd în jugul meu
Zăpezi de dor imaculate.

Cu drag am dus, nu mi-a păsat
Puteau să-mi pună stînci și vorbe,
Prin ura lor am tot umblat
Nu simțeam frig și nici durere.

Am tot crezut ca pot să duc
Și că-n genunchi a mă răpune,
E doar o glumă, e nimic
Putea să-mi spună orișicine...

Am tot cărat și duc mereu
Desaga mi se umple fără milă,
L-aș întreba pe Dumnezeu
Ce am greșit, de ce am vina.

Am tot crezut că știu de-acum
C-am învățat povara ce se pune,
Ca eu o știu, și nu mai îmi e greu
Că-mi e ușor in timpul ce-o sa vină.

Am învățat, dar tot nu știu nimic
Sînt în genunchi mai mult ca niciodată,
Să mă ridic, as vrea să mă ridic
Dar e prea grea povara ce m-apasă.

De ce-i asa, nu pot a înțelege
Ma arde sufletul în piept,
Îmi plînge întrebindu-mă pe mine
De ce așa, căci nu e drept.

Știu doar că toate nu-s aievea
Și știu ca toate sînt cu-n rost,
Că cineva cît va fi vremea
Ne va întoarce tot pe dos.

Dar ce nu știe astă lume
Este ca noi mai mult, oricînd,
Purtăm mereu același nume
Și ne-om iubii pînă-n mormînt.

Ce n-i se-ntîmplă nu e glumă
Este o luptă de mult timp,
În care multi vor să dărîme
Ce am clădit cu atîta sîrg.

Nu te-ntrista iubire dulce
Te rog să nu te temi deloc,
Nu voi lăsa niște nemernici
Să ne mai clatine din loc.

Știm ca mereu vor curge lacrimi
Și doruri peste noi vor fi,
Dar ne iubim indiferent de patimi
Și ne-om iubii pin-om murii.