cât pustiu mă poate cuprinde câte lacrimi șiroind în ochi străini câtă iarnă în cer cât regret
doamne câtă tristețe aici la mine în suflet câtă iubire sărută-mi picioarele iubito
și nu mă plânge că m-am dus poate așa o fi mai bine poate așa a fost scris înnoadă-mi aripa frântă de vânt
e atât de frig iubito întunericul mă-nfășoară cu brațe lungi unduind sărută-mi tâmpla iubito
și nu mă plânge că m-am dus voi reveni în somnul tău și degetele mele ca un vin străvezii
prin păr ți le voi trece nu mă mai plânge lacrima nu pot să ți-o sorb
și să nu uiți să nu uiți c-am fost un gând hălăduind stingher ucis de-o dimineață rece
și poate poemul asta va dăinui și poate va fi drumul pe unde să pot a mă întoarce din când în când

nu mă plânge iubito m-am dus.