Vorbele pe care le spun
sunete nu mai au
pe scara înțelepciunii,
doar aburul gurii
flămând.

Pădurea temerilor câștigă întunericul
îi pune barieră la intrare,
cum melcul nebuniei își scoate coarnele.

Ochii și urechile mele tac
de fluieră vântul prin oase,
sâmburele ce nu mai răsare.

Gândul se se rupă de trup
de nu mai șterge funinginea
întâmplărilor arse
prin care se murdărește.

În gol dorind să-mi dau drumul
el să se opună.

Mai ud de ploi decât iarba
mai șubred și mai vâscos
prin nepăsarea lumii,

las de acum în urmă
drumul deznădejdii,
mă ridic.