simt sunetul pașilor tăi
târziu în minte ca un foc ascuțit
ce nu vrea să ardă decât mocnind.
atât de ascuțit și de mocnit...
din imensitatea asta de muritori
tocmai pe tine te-am ales!
cu tine nu pot zbura , doar mă târăsc
și asud.
obosesc si put rău.
mai aud încă sunetul pașilor
pe frunzele veștede,scârțâitul zăpezii sub bocanci
și eu atât de înbibat in roua formată din
pulberi fine de stele...acul fin
al fiorului ce-mi străbătea inima.
toata viața asta de prisos
ce mi se așterne atât de liniștita ca o iarnă
peste mine.
mă inăbușă și put rău.
în loc să zbor prin locașuri neștiute de nimeni,
poate doar bănuite,
in loc să-mi văd de turmele mele de bizoni
cu care să-mi pierd timpul rămas,mă încumet doar
să-mi irosesc viața incognito.
incognito!
și altceva nimic.
nimic cu care să-mi beau
anii cei mai frumoși în tihnă.
soarele strălucea sus pe inima mea
din care curgea zmoală
simțeam cum lăuta zburda pe treptele inimii
și eu atât de asudat și de nemernic.