Te-am iubit pe tine pentru că plopul de vizavii era ocupat,
Iar în plus, păreai a fii un loc mai ferit și mult mai uscat.
Dar asta până să te văd de aproape:
Să-ncep să te mângâi , să te sărut pe pleoape...

Nici atunci ,nu știu de ce nu am renunțat
Deși locul era ud și nici măcar nu era atât de curat.
Mi-a luat mult până am șters noroiul din sufletul tău.
Am robotit zi și noapte până mi-a părut rău.

Acum ,știu de ce nimeni nu își dorea să parcheze aici:
Erai plină de gândaci și-aveai extrem de multe furnici,
Iar frunzele ,oh ,frunzele își pierduseră din culoare
Încât soarele n-avea pic de valoare.

Azi, am decis în sfârșit , să ne despărțim:
Eu de mine, tu de nimeni,
Nu are rost să ne mai amintim;
Oricum ,suflet pustiu, știu că îmi semeni.