avem poezia

și prea puțini știu despre ce e vorba.
unii o fac după reguli,
eu o fac vulgară.
mulți nici nu o vor citi.
vor vedea fața aia îngrozită.
care ar putea fi chiar chipul lui dumnezeu
și nimeni nu se va intreba de ce.
până la urmă poți să privești deasupra tuturor lucrurilor
și tot ce vezi,
aia e.
dar pentru mine,
e balastul poeziei mele

o stare!

o alta e că nu tot ceea ce simt
se și vede.
de multe ori mi-am imaginat că o să îmi cumpăr un sacou
care are coate și doi nasturi unul sub altul.
n-am exeperiență în domeniul vestimentar,
dar cred că ar merge și o eșarfă cadrilată.
o pereche de bascheți și în rest
totul să se potrivească.
îmi aprind o țigară și rămân așa minute în șir,
privind într-o oglindă am încercat și altfel.
să ajung dincolo de piele,
de carnea asta de 40șide ani să înțeleg.
nu știu cum reușesc,
dar de fiecare dată o termin gândindu-mă că îmi pot folosi și sexul.
la urma urmei, femei și bărbați
fără nicio altă opțiune, ajung să facă sex.
și e ok într-un fel,
dar de fapt unde e căutarea?


pun țigarea între buze cu aceleași mișcări.
mai schimb mâna, degetele
și trag. bag în mine ceva.
sunt convins că nu asta mă omoară.
oamenii bagă tot felul de lucruri în ei,
de parcă ar trebui să hrănească zi de zi ceva nevăzut.
acel ceva care dictează:

bea, mănâncă, fă sex,
bagă ceva în tine,
orice.
încă port sacoul cu doi nasturi unul sub altul.
nu știu dacă asta e rezolvarea,
dar cred că oamenii
chiar și când și-o trag
bagă ceva în ei,
bagă ceva în suflet
să li se vadă chipul...

și moartea.