tot merg așa în neștire nesimțire bălăngănindu-mă la marginea nopții
ori călărind muchia subțire a clipei ca pe o femeie flămândă frumoasă și mă îmbăt crunt
cu albastru – admiră-mi curajul anadiomene

ce tot îmi aduni de pe plajă scoici sparte mai bine construiește-mi un castel de nisip
cu patru turnuri iar eu voi ostoi setea de zdrobire a călcâiului înșurubându-l în turnul din nord
ori sud est sau vest – biată anadiomene

și nu înțeleg cum poți să-ți răstignești visele ca și cum nimic nu ar mai conta decât eu
care se mai și întâmplă să nu merit așa amestecat cum sunt împletit cu zarea ori
cu neputință – câtă renunțare anadiomene

ce dor îmi este