femeia de care m-am îndrăgostit
știe limba cailor sălbatici, așa că un tropot este privirea ei
și o bucată de zahăr cubic ascunsă în pumni

e ca o furtună de vară, verde și repezită
știe că mersul ei tulbură orele și luciul ferestrei
ar putea zâmbi direct din degete
și-ar putea cânta direct din linia gâtului,
acolo unde sărutul se așterne și devine lipicios ca alvița

în colțul gurii
i se înfiripă un zâmbet la fel de misterios
ca limbile dispărute

și eu, posacul, o privesc cu un interes studiat
ca pe-o umbră cu aripi
ca pe un lampadar părăsit
și care, solitar, sprijină acoperișul gării unde niciodată nu oprește vreun tren
e privirea acestei femei un râu atât de învolburat
că-ți poate răni tălpile,
așteptarea și zațul de peste noapte

de părul ei m-am îndrăgostit
și de văpaia care i se ghicește în riduri
seamănă cu explozia unui măceș, după ce a căzut bruma
parfumul ei e pojghița dintre gene
pe care-o lasă dimineața

aici mă refugiez
până când așteptarea o să devină atât de acră și de brutală
că-mi vor țiui urechile, ca la greieri
numai inima strigă și arde până la capăt, la marginea scrumierei,
ca o țigară fără filtru