în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu știu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniștea ca o țesătură
moale mă strânge acum și colțurile casei
sunt steaua sub care m-am născut

ca o cârtiță care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt și dacă mi-aș găsi brațele de unde să încep
când viața aici se termină în strai pur înveliș de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit

de ce să țip sunetele m-ar îngropa în neauzul lor
fisură ar înainta în peretele meu stâng și tot ce ține
de acoperiș s-ar prăvăli peste ce-am înțeles a fi viață
mă visează de stau așa cuminte în el
temătoare să nu-i stric somnul