Lacrimi de furie curg peste frânturi de suflet destrămat,
Încununate de victorie târzie, străpunsă de sulița Atenei,
O bogăție de inestinabile valori ancorate în titanica memorie,
Garanție de viețuire în demnitate solitară, în surplusuri dialectice,
În căutarea de atavisme - de aptitudini și integrități estetice -
Între prezumții neîntemeiate și adevăruri rustice, brute,
Paranteză deschisă chemări - nealterate, neabuzate –
Dormi liniștită muză,

Cei mai mulți nu vor putea să-ți atingă părul despletit,
Întind degetele în zadar spre tine, spre netulburate făgăduinți
De beatitudine sigilată în marmură, spre... paranteză închisă,
Depinzi disperat de ridicarea unei banale cărți de taroc
În atmosfera andantelui al concertului de pian no. 1 de Bela Bartók,
Mesajul indicat de cartomanție este nefiresc de îngăduitor,
Într-o realitate crudă rumegată de un taylorism pretențios,
Al capitalului auxiliar mecanism,

Suntem doar ... - loc lăsat gol de completat personal – indiferent
De ce, fiecare zi a anului e ziua de naștere a ... cuiva,
De care ne-am legat, ne-am ... lăsat în cădere liberă
Fără să ne gândim la urmări, fără să ... gândim deloc,
Capriole apriorice eronate sentimentale deplorabile lamentări
Nu mai pot îndupleca nici-un ecliesiast laconic canonit
Sucombează moartea saltimbancă o absorbire neașteptată
A încetării dorințelor nocturne,

Împovărat de abundența sutelor de neliniști diurne,
Încerci o ieșire din labirintul vorbelor ambivalente,
Mahalagiste, pentru a te concentra la sferice fascinații
Tranzitorii, solicitate permanent de o minte în tensiune:
A muncii intensiv și exclusiv pentru regele Prusiei sau Papa de la Roma!
Spre artă incandescentă, protest mutual, prelungit,
Secondat de frumusețe demoralizantă, absolută,
ÃŽntr-o stare de goliciune,

Pentru eliminarea ambițiilor deșarte, pretențiilor improprii,
Adevăr incompatibil vieții, te zbați pe o tencuială destrămată,
Într-o ramă închipuită, prea strălucită, prea reală, prea crudă,
O ramă in care are trebui să existe constituții umane,
Unde cel puțin evidentele machiavelisme sunt demascate
De flămânzii dependenți de placebouri, surogate și parafraze politice
Fără conținut de conduită exemplară adecvată descoperirii
Umaniștilor Renașterii,

A trecerii de la credință la rațiune, de la umilință indscutabilă,
De la manufactură în serviciul servitudinii la gravitate creatoare
Spre împlinirea la ceea ce ai fost chemat, pe tavan, sub bolta
Cerească, obsedat de imaginea măreției posibile prezise
De gingașe Sibile, în prezența ciumei și luptelor papale de pedepsire,
La apogeul lumii acesteia și ceea ce poate oferi ea, sunt vise
De autonomie a vopselelor stoarse cu forța de furie și eșec
Þi-ai pavat singur strada... și prin tine artei.

Distras de gălăgia infernală a gloatei păcătoase din depărtări,
Ridici privirea din cugetarea adâncă a profetului Ieremia,
Dinspre lumea interioară a incertitudinilor și nesiguranței,
Sub imaginea vie a unui Dumnezeu presupus milostiv, filantrop,
Îți întorci atenția, mânios, jicnit, răpit din sacra transcendență
Și te transformi, te răsucești în Moise, condamnat la imobilitate,
Un Moise înmărmurit, înmarmorat, pentru eternitate,
În mută repulsie născută din demnitate.

Mnemosyne, cu capul rănit, între un măr și un pahar spart cu apă,
Stai pe un pevaz imaginar și nu-ți mai amintești de nimeni, de nimic,
Nu mai poți fi responsabilă pentru soarta fiicelor tale, care
În pofida tuturor viciurilor și ademenirilor de orice soi, s-au maturizat,
S-au dezrobit odată și pentru totdeauna și-au coborât printre noi.

Sufletul meu locuiește printre paginele cărților pururi deschise,
Necitite până la capăt, printre șirurile de cuvinte devastatoare,
Și totuși ancore pastorale, de care

Mă agăț cu unghiile, de frasini și stejari,de coaja zgronțuroasă a vechilor stelari,
Să nu mă pierd în crepusculi de orașe sedus de atracții pătimașe.
Mă sprijin pe oamenii statornici și mă-ascund în curtea-acelor vornici,
Ce nu se schimbă în vremuri de nevoie, să pot trăi, un ceas măcar, la umbra lor în voie.
Găsesc un adăpost în clădirea seculară și stau într-un jilț în marea catedrală,
Dar impresiile ce sunt în capul meu le port, nealterate, cu mine mereu.
Fiindcă prunul, care m-a umbrit odată, a trebuit să servească pentru foc în vatră,
Iar puținii oameni, care mai demult m-au ocrotit, s-au îndepărtat și chiar mi-au murit ...

Coincidența antitezelor există doar în indivizibilul artist definit prin alte dimensiuni,
Arhetipale, dezvoltate liber spre îndeplinirea suverană al țelului arcașilor,
Spre gloria aflată în spatele porții largi deschise numai celor mai buni:
De profundis ... excelsior, se zbate-n zgură și gaură de șarpe, de îndoieli muncit,
Trăiește în continuă stare de asediu, care prin însăși uriașele dezechilibrări,
Te forțează la sinteze, din sforțările vitale a unor predispoziții de la hotarele supraomenescului
Spre concluzii la care zâmbești indulgent, nobil suflet, ești la adăpost de vacarm:
Ei au nevoie de un Pompeius, tu... nu.